Sunt doar in vizita

Posted: February 22, 2012 in sickness

Eram mai mulți, înțelegi? Șapte sau opt inși, iar pe toți îi cunoșteam, dar pe unii nu în totalitate. Știu sigur că amestecată printre ei era și ea, tipa cu care eram atunci. Spre deosebire de mine, toți erau veseli și nu simțeau ceea ce simțeam eu.

Nu mai călcasem pe locurile alea de foarte multă vreme și nu neapărat că nu am vrut, ci pentru că nu am avut timp sau întotdeauna se găseau lucruri mai bune de făcut, în plus slujba îmi mâncase o grămadă vene și sânge și carne și nervi și bucăți de creieri, lucruri pe care acum luptam să le iau înapoi.

Ce să știi tu?!…

Mergeam pe drumul ăla agricol din spatele liniilor de case, cel care se intersecta la un moment dat cu o cărare forestieră ce urca spre pădurea comunei. Cea mai multă liniște găseai la marginea stejarilor verzi și falici, iar de-acolo vedeai tot orizontul. Puteai afla că vine ploaia cu câteva ore înainte ca ea să pice asupra ta. În plus, fel și fel de povești îmi retezaseră mintea întreaga copilărie. Atunci am aflat motivul pentru care printre copacii pădurii nu trăiau animale. O singură dată văzusem când aveam vreo nouă ani, o căprioară.

Semăna cu Bambi.

Am plâns la Bambi.

Neliniștea mea nu se explica prin ceva anume, doar că o simțeam și mă măcina incredibil de tare, adânc până în măduva oaselor.

Mergeam mai în urmă, iar grupa de prieteni mă mai întreba din când în când dacă sunt în regulă sau dacă am nevoie de ceva cu mai mult alcool. Nu îmi dau seama de ce întrebau pentru că nu aveam nici măcar o bere la noi. Cu toate astea, pășeam cu veselie prin tranșeele împietrite ale noroaielor de săptămâna trecută când plouase ca în mijloc de vară.

Acum eram în Decembrie și cu toate astea, încă umblam în tricou, iar ea purta o bluziță subțire.

Și ea este o friguroasă, înțelegi? Chiar și vara ar fi în stare să-și ia izmene pe sub jeans, înțelegi ideea, da?

Celălalt nu știu ce căcat de glumă spunea și stârnea râsete după râsete. Chiar și eu o auzeam, din spate, însă deși în general rădeam cu gura până la urechi, atunci nu prea aveam chef de din-astea, așa că-i lăsam în pace. Din când în când mai venea la mine, îmi punea așa o mână pe spate și întreba: “Moșule, ești bine? Zii dacă te deranjează ceva, că rezolvăm…”; însă io zâmbeam și îi făceam semn că totul este în regulă. Cu el puteam vorbi despre sentimentele mele, însă nu era momentul. I-aș fi impacientat pe ceilalți? Nu cred. Sunt sigur că s-ar fi pus toți pe râs și m-ar fi întrebat de unde dracului am făcut rost de iarbă , dar io nu eram fumat, înțelegi? Eram ok! Doar că cerul nu mi se părea în regulă în acel moment. Mă învățasem cu ideea că iarna dispăruse și că în Decembrie mă simțeam ca în California, însă știam că lucrurile stau mult mai rău de-atât. Vântul adia a toamnă, în același timp, exagerat de călduros, retrăgându-se și agitându-se printre șuvițele de păr răzlețe ale ei, deranjandu-mi și mie în același timp, coada lejer legată cu același elastec albastru cu negru pe care mi-l împrumutase în urmă cu trei ani o colegă de la servici.

Doar eu observam asta?

Ajungem în cele din urmă la răscrucea drumului de piatră.

În dreapta, urcam spre pădure, lucru pe care îl doreau prietenii mei.

În stânga, ajungeam în sat, lucru pe care mi-l doream eu.

(Cred că degeaba mi-l doream, deoarece sentimentul de insecuritatea m-ar fi afectat și în interiorul oricărei clădiri din așezare)

Rămân înmărmurit vreme de câteva zeci de secunde, timp în care ei cotesc dreapta, continuându-și drumul plin de agitație și râsete.

Prea multă voie-bună…

Aș fi vrut să strig după ei, însă fălcile îmi împietriseră la vizualizarea gravă a cerului. Acum câteva minute senin, văzduhul părea atacat dinspre nord-est de nori colorați într-un roșu amestecat cu negru (cel mai negru posibil), rostogolindu-se la distanță apropiată de sol, dar totuși prea departe de el, scoțând un sunet intensificat al vântului care părea din ce în ce mai cald.

Trupul îmi transpiră așteptând. Știa că sentimentul său de teamă și insecuritate, atunci avea să-și găsească revelația.

Acela era momentul.

-Hei! Vii sau ce faci?

Vocile lor păreau îndepărtate, chiar dacă nu veneau decât de la maxim zece metri distanță. Vântul însă, le dispersa și le aruncă în colo și încoace fără drept de apel, într-un mod apocaliptic, că pe niște viitoare cadavre.

-Ce-are, mă, ăsta?

El ridică din umeri.

Acum șușoteau.

Se uitau la mine lung și șușoteau. Se aplecau unii peste alții, șoptindu-și oarece informații la urechile de impi, arse și împuțite.

Ei erau ajutoarele norilor, înțelegi?

Nu vroiam să merg cu ei pentru că știam: pădurea reprezenta viitorul cimitir al celor 600 de suflete din sat, iar cu noi, poate 608. Și nu pe toți îi cunoșteam. Doar pe ea și pe el, restul când erau soră-mea și gagicasu’ când erau alții pe care îi văzusem de cel mult două ori în întreaga mea viață.

Nu mă simțeam în siguranță cu ei, așa că nu le răspund și cotesc stânga.

Aveam ochii bulbucați și simțeam cum picioarele vor s-o ia la goană. Din urmă mea se auzeau voci a lehamite care se îndepărtau concomitent cu mine. Da. Plecau spre pădure. Eu mă întorceam în sat.

La un moment dat, când eram aproape să pășesc pe șoseaua principală a așezării rurale, în urmă mea se aud păși alergând, apoi care se odihnesc puțin, pentru că în final să țipe din spatele meu, mai mult șoptit (sau cel puțin așa am realizat eu, datorită vântului care se întețise):

-Moșule… stai…

Gâfâind, mă prinde din urmă și mă întreabă:

-Nu e de bine, nu?

Dau din cap negativ.

-Și eu sunt de aceeași părere, continuă el.

Ne ridicăm amândoi privirile către cer și observăm cum norii deja acoperiră mai mult de jumătate din acesta, înghițind puțin cu puțin tot ce însemna viață și albastru. O negură ciudată se lăsa la orizontul străzii asupra caselor, înghițindu-le.

Acum, locuitorii se grăbeau în direcția opusă, cu mâinile goale, verificându-și portofelele și banii din acestea.

-Noi mergem la bar, sunt rezistenți pereții acolo. Și putem sta acolo până se termină tot, spune unul dintre ei, un bețiv notoriu cu care crescusem eu, înțelegi?

-Cred că asta ar trebui să facem și noi, mă trezesc spunând.

Prietenul meu își scoate portofelul din geacă și își verifică banii.

-Avem ce bea…

Apoi:

-Strigăm după ei?

Restul grupului era aproape de pădure. Nu mă interesa cine era în el în acel moment, ci doar faptul că ea era printre ei. Vântul bătea din ce în ce mai puternic, iar pe alocuri, norii roșiatici începură să tune și să scuipe fulgere către sol.

Știam că trebuie să strig exagerat de tare pentru că ea să mă poată auzi.

O vedeam râzând cu ceilalți ca și când nimic neobișnuit nu s-ar întâmplă, iar acele valuri întunecate ar fi fost doar niște imagini deosebit de normale pentru lumea în care se plimbă agale. Nici măcar lipsa prezenței mele nu o deranja. Norii apocaliptici înghițeau din ce în ce mai mult cerul palid, iar ziua se întuneca.

-E doar oră 2 după amiază, spune el uitându-se la ceas. E prea devreme pentru a se întuneca.

Știam asta.

Nu trebuia să îmi repete și el același căcat.

Știam asta și mai știam că dacă nu o strig destul de puternic, ea avea să moară, înghițită de valurile ucigătoare ale apocalipsei.

Am strigat-o, iar ea m-a auzit. Toți m-au auzit. S-au întors, m-au privit de la distanță, iar eu cu amicul meu le făceam semne disperate să se întoarcă în sat pentru a merge și noi la baricada anunțată de tipul care tocmai trecuse pe lângă noi.

De la distanță se părea că niciunul dintre ei nu a negat, ascultând cererile noastre de la distanță. Parcă unii dintre ei chiar încremeniră când zăriră furia norilor ce acopereau acum întreaga localitate.

Când au coborât în sat și am prins-o de mână, știam că totul va fi în regulă.

Știam că nici Apocalipsa nu mă mai putea despărți de ea și orice-ar fi fost, puteam trece pe lumea cealaltă mai mult decât liniștit.

Așa că am plecat cu toții spre cârciuma din sat, o clădire aparent fragilă, construită din lemn șlefuit care parcă se mișca întru-totul la rafalele vântului ce își înfigea ghearele adânc în lumea de pe Pământ. În interior însă, aglomerația forma pereți din beton groși și deosebit de stabili, acordând siguranță necesară.

I-am văzut pe toți intrând, însă în cele din urmă m-am trezit lângă bar alături doar de el.

În spatele barului, cârciumăreasa nu era cea pe care o știam eu, femeia care îmi povestea în tinerețe despre amanții ei, era o tipă îmbrăcată în costum popular românesc, cu sâni mari și scoși în evidență printr-un decolteu exagerat, cu părul blond lung, ce-i dădea o aliura suedeză, ochii deschiși la culoare, buzele mari și roșii ca sângele, cu chip rotund și mereu zâmbăreț. Următoarea imagine ce mă chinuia era cu ea în mijlocul tuturor bărbaților din bar, în genunchi, făcând s…

-Două beri, spun. Tot bere bei, nu? întreb apoi.

El dă din cap afirmativ.

Cârciumăreasa îmi trântește pe bar două sticle reci, pe care le deschide rapid cu mișcări pricepute. Îl las pe el să-și ia singur sticla, iar eu dispar, făcându-mi loc printre mulțime, pentru a mă uita afară pe ferestrele acoperite de jaluzelele de lemn.

Lângă ușa principală, pe tamburelul de lemn, stătea Bilă care era pe jumătate beat.

Îmbrăcat în trening și murdar de var, cu mâinile bătătorite și murdare (ca întotdeauna), pufăia din țigările lui proaste cu filtru maro și sorbea dintr-un pahar de vișinată.

-Ce faci, baaa, pletosule, mancami-ai pula de ciochist! spune el râzând bătându-mă pe spate cu palma lui grea și tăbăcită. Vezi ce-i afar’? Frumos, aa?

Dau din cap afirmativ, însă parcă nu eram acolo, chiar dacă am impresia că un zâmbet tâmp mi se așeza pe chip.

-Ia-uite cum se înghesuie țăranii, futu-i în gât! Pan’acum nu călca p-aci, acu’ toți călăre pe cârciumăreasa aia, Faaa! Că bună de pulă mai ești!

Apoi râde din nou cu zumzetul lui specific.

Îl ignor și deschid ușa.

Mă trezesc în clipa următoare cu un pas în afara cârciumii, privind în stânga și în dreapta de-a lungul străzii. Cerul era întunecat în totalitate, iar copacii începură deja să se desprindă din rădăcini. Pe șosea încă mai erau câțiva oameni care alergau disperați către cârciumă, întârziați de ignoranța în care se scăldară până atunci. Din pragul ușii îl auzeam pe Bilă râzând zgomotos și chemându-i pe ceilalți bețivi din apropiere pentru a vedea spectacolul.

Oameni decapitați zăceau pe marginea șoselei, prin șanțurile mărginașe zăceau strivite trupuri pe care ar fi trebuit să le recunoaștem, iar bucăți din casele dimprejur zburdau fericite către absolut. Cei care alergau către clădire erau acum luați pe sus și striviți de furia naturii, aruncați de pământ până când carcasele lor se împrăștiau că niște baloane pline cu vopsea roșie. Bilă râdea zgomotos iar ceilalți îl acompaniau.

Erau oameni cunoscuți și nescunoscuti, veniți din toate colțurile lumii. Erau oameni pe care-i uram și pe care-i disprețuiam. Erau femei pe care le iubisem și cu gândul la care mă masturbam. Homosexuali, negri, preoți, polițiști, medici, profesori, cerșetori, animale.

Și eu am vrut să râd.

Și chiar cred că am schițat un gest, însă atunci mi-am dat seama că mă aflu cu un pas în afara cârciumii…

Comments
  1. blondeparadise says:

    mai imi miroase putin a “iona”
    imi place mult ce ai scris si mai ales cum ai expus. am inteles printre randuri. esti genial, bravo! ai condei man

  2. ratzone says:

    imi place… te citesc… daca consideri ca”spun” la mine lucruri interesante, add
    salve!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s